Emanuel Bezerita

Misticismul fierăritului de Craiva Veche

“Este un farmec în a lucra și în a transforma materia pentru că la început ea e nimic și devine ceea ce vrei tu.”

De cum pășești în Craiva Veche, undeva lângă Alba Iulia, ochiul este captivat de frumusețea unui loc aproape părăsit, dar plin de cea mai caldă liniște. Pășești încet și natura se desfășoară sub privirea ta, bogată în misticismul ei și valoroasă prin ceea ce ascunde în inima satului: fierarul Emanuel Bezeriță.  

Fierarul pare ultimul dintre ai lui în sat, însă povestea lui e presărată de revelații pe care doar o viață plină de pasiune, provocări și pierderi te poate împinge să le vezi. Ne întâmpina în atelierul lui – mica lui oază dacică de fericire născută din foc și zgomotul ciocanelor ce distrug înainte să creeze. Fiecare experiență avută te modelează, spune, exact așa cum flăcările modelează fierul înainte de a se transforma într-o operă de artă dacică. În antichitate fierarul era zeu, semizeu sau preot. Emanuel este “urmașul” născut din dragoste de meșteșug și valori – fiecare armă dacică care iese din mâinile lui poartă amprenta mâinilor lui trudite și puternice, cât și a focului care schimbă materia în ceea ce îi e destinat să fie.  

Există un farmec aparte în lucrarea și transformarea materiei. Alegi ce vrei să fie, muncești, îi oferi un strop de încredere și de tradiție, iar ea răsare prin misticismul vremii înaltă, dar tăioasă, ca armele din timpuri dacice. 

Pentru Emanuel Bezerita, munca și pasiunea merg împreună pe același drum fără nici un strop de ezitare sau distanță între ele. Iar lucrurile făcute de el, țin. Rezistă în timp, în contra unei societăți moderne care nu mai pune preț pe durabilitate. Fierarul a învățat fiecare obiect pe care l-a făcut. L-a simțit, apoi l-a trudit, iar fiecare provocare a adus cu sine un lucru plin de viață, și plin de valoare. Însă ceea ce i-a adus cu adevărat împăcarea și fericirea a fost decizia de a-și abandona viață la oraș și de a o înlocui cu una plină de însemnătate într-un colț aparent uitat de lume. Orașul și cafelele lui sunt însă la o aruncătură de băț. Aproape, dar departe… așa vine și liniștea.  

“Atitudinea face diferența între oameni, nu neapărat reușita.”

În zilele în care nu lucrează la arme dacice, de care uneori cu greu se desparte, el reînvie Craiva Veche. Căsuță cu căsuță, gard cu gard, dându-i o nouă viață, pe care apoi s-o populeze cu oameni care vor să fugă de graba zilei de azi, care vor să-și regăsească gândurile și pasiunea. În sat, natura îți oferă tot ce ai nevoie pentru a te bucura de pasiunea unui meșteșug, cât și liniștea interioară necesară unei introspecții care să te ajute să te descoperi iar și iar, rafinând esența umană a fiecăruia.

Din forja fierarului pornește flacăra care îi transformă atât materia în realitate, dar și cea care îi ghidează dorința de a da sătucului abandonat un nou sens, inspirat din aceleași valori dacice pline de misticism. În sufletul fierarului, dorința de a tansforma sătucul părăsit într-o mică comunitate de meșteșugari cu diferite pasiuni și meserii, naște dedicarea necesară pentru a nu se opri până când acest loc se va armoniza cu oameni la fel de pasionați ca și el, de la olari și ceramiști până la alte meșteșuguri pline de viață.  

Printre scânteile din vatră și mișcările dibace, lecțiile de viață ale fierarului sunt neprețuite. Te învață cum să te găsești, cum să uiți trivialul cotidian pentru valorile vechi, dar pline de bogăție. Asumarea e cea mai valoroasă lecție pentru el și nu contenește să o transpună atât în cuvinte, cât și în munca pe care o iubește. Pe măsură ce lucrezi, înveți mai multe despre tine, decât despre material. Profesia e viața lui. Și invers. Zodia, sângele și chemarea i-au ales meseria, așa cum meseria lui l-a ales. 

“E un farmec deosebit în foc, în simplitatea modului de lucru. Asta e o chestie pe care nu o poți explica, vine de undeva din interior și interiorul respectiv nu îl poți pune în cuvinte.”

Pe măsură ce vorbește despre ciocanele care îi acompaniază munca sau cele 4 elemente care i-o fac posibilă, ochii îi scânteie de pasiune ca scoși din vatra care îi îmblânzește fierul. Oricât te învață un maestru meserie, truda zilnică și pasiunea transformă orice provocare, precum o sulița sau o armă cu tăiș invers, dacică, într-o realitate de neclintit, la fel ca fierul. 

În Craiva Veche pacea își trage seva din natură, din verdele frunzelor, din liniștea locului, dintr-un misticism rămas moștenire din vremuri dacice sau din timpuri când satul era locuit, însă fiecare sunet al ciocanului îl umple de viață. Aici, timpul se dilată, însă în orașe, se comprimă și se răsfiră printre degete cu activități cotidiene care răpesc atenția de la ceea ce contează cu adevărat. Iar atunci când îți oferi ție cea mai curată versiune a ta, meseria devine o legendă vie.

Pentru a vedea mai mult din munca meșteșugarului Emanuel Bezeriță puteți vizita pagina de Facebook, KOMAKIZA.

Photos and Video: Matei Plesa
Text: Ioana Hurjui